Copiii sunt născuți persoane

Este cineva printre noi care a avut ocazia şi şi-a luat timp să zăbovească pe  faţa unui copinou-născut, să nu fie tentat să asemuiască această privelişte cu perfecţiunea? O perfecţiune vulnerabilă, una care depinde de bunăvoinţa mediului său de a-i oferi elementele necesare pentru supravieţuire şi prosperitate, dar pe deplin capabilă să recunoască şi să folosească în mod corespunzător dragostea, hrana, confortul şi cun10822667_10205010056948419_677333861_noştinţele primite în scopul devenirii.
În vreme ce aceşti copii cresc, transformarea lor rapidă nu încetează să ne uimească. Fiecare îşi urmează propria lui cale, întotdeauna diferită decât a celuilalt, chiar dacă au fost crescuţi în acelaşi mediu. Devenirea lor nu modifică niciodată esenţa lor, deoarece “copiii sunt deja persoane din momentul în care se nasc”. Aceasta este prima afirmaţie din crezul educaţional al Charlottei Mason şi ca atare este fundamentală, în sensul în care toate teoriile şi metodele de învăţământ sunt construite pe presupunerile omului despre sine şi lumea lui. Prin urmare, înainte de a îmbrăţişa o metodologie sau o alta trebuie să înţelegem şi să acceptăm pretenţiile fiecăreia cu privire la natura copiilor şi modul în care ei învaţă cel mai bine.  Putem spune fără ocolişuri că “o viziune defectuoasă sau incompletă a omului va duce la o filozofie defectuoasă iar în cazul învăţământului va duce la metode de predare eronate care nu se adresează cu adevărat nevoilor elevilor”. (Karen Glass) Pe de altă parte, încercând să ignorăm această clarificare pe deplin, ar însemna de fapt, ca şi cum ” ne-am aştepta să se producă o minune polemică” (David Hicks)
Ce vrea Charlotte Mason să spună când afirmă că copii se nasc persoane? “A fi persoane născute implică faptul că ei vin dotaţi cu puterea de atenţie, foamea de cunoaştere şi capacitatea de a gândi limpede”. “Un copil este o persoană în care toate posibilităţile lui sunt înzestrări prezente acum, în acest moment – nu pentru a fi instruite după ani şi ani, cu eforturi multiple din partea educatorului”, ceea ce înseamnă că “mintea copilului este instrumentul educaţiei lui şi nu că prin educaţie putem fabrica mintea acestuia”. Acest lucru vine în contrast puternic cu filozofiile zilelor ei, bazate pe teoria evoluţiei, care aseamănă noul-născut cu o moluscă, “o stridie”, un om incomplet, nu doar aflat în creştere dar încă în evoluţie, trebuind să treacă prin “miile de etape de dezvoltare morală şi intelectuală” înainte de a ajunge o persoană completă. visit this website O opinie similară asupra copiilor tinde să fie reînviată astăzi, mai ales în cercurile academice.
De ce contează atât de mult viziunea pe care o adoptăm? Pur şi simplu pentru că credinţele noastre vor inspira atitudinea şi acţiunile noastre cu privire la copii. “Nu trebuie să dăm dovadă nici de veneraţie, nici de dispreţ pentru copii, dar dacă îi privim ca pe nişte fiinţe incomplete şi nedezvoltate care vor ajunge într-o zi la completitudinea omului matur, mai degrabă decât ca persoane slabe şi ignorante, a căror ignoranţă trebuie să o informăm şi a căror slăbiciune să o sprijinim, dar a căror posibilităţi sunt la fel de mari ca ale noastre, atunci nu facem altceva decât să îi dispreţuim, oricât de amabil şi tandru am săvârşi ofensa.”

articol-prosperoCharlotte Mason consideră bogăţia copiilor, în lumina biblică, ca fiind mai mare decât a noastră, căci noi, ca adulţi, suntem invitaţi “să devenim ca nişte copilaşi şi nu ei să devină adulţi.” De asemenea, trebuie să luăm în considerare că regulile pe care le adoptăm pentru creşterea copiilor sunt în cea mai mare parte negative. Nu îi putem desconsidera sau împiedica sau să le călcăm în picioare sufletele prin stângăcia noastră brutală şi prin aşteptări motivate de standarde severe. Ni se dă şi un precept pozitiv: “Paşte mieluşeii mei!”, adică puneţi-i în mijlocul unei hrane abundente. Luaţi în considerare pentru un moment excelenţa unui educator care ar îndrăzni să asculte porunca de a lua asupra sa virtuţile unui copil: curiozitatea, uimirea şi imaginaţia. Imaginaţi-vă un adult care şi-a păstrat capacitatea de a fi condus de curiozitate nu numai de datorie, făcând în mod constant conexiuni pe căi noi şi imaginative şi lăsându-se uimit de noi descoperiri sau perspective, să nu mai vorbim de a face toate acestea cu o enormă pasiune, energie, bucurie şi stăruinţă, toate caracteristici ale unui copil. Apoi construirea unor relaţii bazate pe iubire, optimism şi loialitate. Copiii sunt într-adevăr aici cu noi, şi pentru a ne reaminti cine am fost odată şi de a inspira propria noastră îmbunătăţire.
Care sunt modurile în care dispreţuim sau nesocotim copiii prin metodologiile noastre de învăţământ? O modalitate prin care şcolile şi noi, ca părinţi, le ignorăm capacităţile, este negarea abilităţilor naturale ale copiilor de a procesa cunoştinţele şi a le face o parte din ei. Acest lucru este evident în eforturile educaţionale care sunt orientate spre a-i învăţa cum să înveţe sau pentru a le oferi bucăţi pre-digerate de informaţii prezentate într-un „mediu infantilizat”, mai degrabă decât a le oferi cunoştinţe din lumea reală. Ea compară mintea unui copil cu cea a unui organism care are nevoie de hrană. Hrana adecvată pentru minte sunt ideile. “Copiii nu vin pe lume fără dispoziţia de a procesa cunoaşterea aşa cum nu vin fără abilitatea de a procesa alimentele”. Acesta este motivul pentru care ea consideră a fi o pierdere de timp încercarea de a da copiilor ceea ce au deja, o minte calificată să se ocupe de cunoaştere.
“Funcţia şcolilor este fără îndoială să hrănească învăţăceii lor cu cunoaştere până când creează în ei un apetit sănătos care îi vor satisface zi de zi pe tot parcursul vieţii. Trebuie să renunţăm la farsa de a învăţa tinerii cum să înveţe, care este o muncă tot atât de binevenită şi la fel de necesară ca şi a învăţa un copil mişcările de masticaţie fără a-i oferi mâncare. Nu există absolut nici o cale de a cunoaşte decât cunoaşterea în sine, iar şcolile trebuie să înceapă nu a califica mintea pentru a procesa cunoştinţele, ci prin a le pune la dispoziţie cele mai bune cărţi care conţin tot felul de cunoştinţe pe care fiecare vrea să le aibă.” Charlotte foloseşte cuvântul “minte”, spre deosebire de creier, o dihotomie încă în fruntea cercetării filozofilor. Când ea afirmă că copii se nasc persoane, ea vrea să spună că ei au atât un creier cât şi o minte. “Sunt nerăbdătoare să aducem în faţa cadrelor didactice faptul că un copil ajunge în mâinile lor cu o minte cu posibilităţi uimitoare: el are un creier, fără îndoială, ca organ şi instrument al acestei minţi, la fel cum pianul nu este muzica ci instrumentul muzicii.”

articol-prospero1Un alt mod prin care nesocotim copiii, pe lângă a-i considera inapţi pentru a învăţa, e a acela de a nu înţelege faptul că hrana adecvată pentru mintea lor sunt ideile. Noi vrem a-i învăţa într-un ” mod ludic ” dar, deşi jocul este întru totul necesar şi de dorit, nu este calea care duce la minte. Noi creăm un mediu controlat, zicem noi, adecvat, care este din nou de dorit dar nu este accesul către mintea lor. Îi învăţăm mişcări frumoase şi facem bine, pentru că organismul de asemenea trebuie să aibă educaţia lui dar nu suntem siguri că prin aceste coclauri, vom crea acces către minte. Calea minţii este o cale destul de directă. Mintea trebuie să vină în contact cu altă minte prin intermediul ideilor”. Charlotte Mason ţinteşte direct în filozofiile educaţiei care sunt fondate sau centrate pe ocolişurile educaţionale de mai sus: filozofia educaţiei prin joc şi susţinătorii ei contemporani, inclusiv Froebel, fondatorul grădiniţei, un mediu controlat “infantilizat” central filozofiei Mariei Montessori, apoi filosofia educaţiei prin mişcare şi susţinătorii ei. Ea a pus, de asemenea, problema filozofiei lui Herbart, care a adus ideea de “unitate a studiului”. Herbart a crezut că copiii nu sunt capabili să proceseze cunoştinţele şi să le facă ale lor prin stabilirea propriilor conexiuni, de aceea au nevoie de cineva din afara lor înşişi pentru a lega toate cunoştinţele împreună pe o cale predeterminată. Copiii trebuie să asimileze acest lanţ de idei ce le sunt furnizate şi să le regurgiteze atunci când sunt cerute, în timpul testelor sau evaluărilor. De un interes deosebit pentru noi este critica adusă ideilor prezentate de Maria Montessori, deoarece astăzi, mulţi părinţi par să adopte destul de uşor metodologiile ei. Un citat dintr-o scrisoare către editor trimis la “The Time”, rezumă obiecţiile Charlottei Mason faţă de acest “ocol educaţional”. Întreaga scrisoare merită o lectură atentă, dar din lipsa de spaţiu, aceasta nu poate fi toată publicată aici.
“Oricine vrea să înveţe pe copii trebuie să decidă dacă omul este doar fizic, sau ceva mai mult. Nu se pot accepta ambele variante în acelaşi timp şi chiar detaliile cele mai banale ale unei zile de şcoală se vor alinia cu una sau alta dintre aceste două perspective fundamentale. O metodă este educaţia ştiinţifică, cealaltă este educaţia umanistă, clasică. Ambele metode cultivă simţurile şi exercită muşchii dar din motive şi cu scopuri diferite. Pentru a da doar un exemplu, educaţia ştiinţifică (ce alegere nefericită în numirea acestui tip de educaţie! ) încurajează un copil să sorteze diferite cuburi după culori în speranţa vagă că, în timp ce manipulează panourile colorate, în mintea copilului s-ar putea genera gânduri minunate despre tot felul de lucruri frumos colorate. Dar profesorul umanist are propria sa filozofie. El ştie că un copil care se joacă cu cuburi colorate îşi foloseşte imaginaţia pentru a aplica acea culoare la sala de clasă sau străzii sau chiar întregii lumi. Dacă profesorul decide să renunţe la a preda ceva cu care copilul s-ar alege pe cont propriu oricum, el nu o va face cu materiale didactice născocite artificial. El va folosi în predare lucruri reale pe care copilul le recunoaşte din lumea care-l înconjoară – frunze, flori, mărgele, resturi de catifea sau mătase lucruri cu care copilul are deja asociaţii mentale şi care ar putea inspira multe idei în mintea lui. Iar copilul ar avea oportunitatea de a face mai mult decât să meargă pe căi bătătorite. El şi-ar putea imagina un turn frumos în mijlocul grădinilor luminoase, cu pâraie şerpuitoare şi pete însorite din frunze colorate. Profesorul umanist, profesor al tradiţiei clasice, îşi dă seama că lecţia în sine nu este ţelul. Lecţia este doar resturi de materie primă pe care un copil le foloseşte pentru a-l ajuta să speculeze despre lume. Din acest motiv, o lecţie are succes doar în cazul în care se pretează la reflecţie şi imaginaţie.
Un artist cunoscut a primit o comandă pentru a face sculpturi pentru o clădire mare din nişte blocuri de lemn şi piatră. Mi s-a plâns că nu a putut găsi nici un om cu iniţiativă să-l ajute. Tinerii voluntari îl întrebau continuu,”Cum ar trebui să fac acest lucru?” iar artistul le răspundea: “Faceţi-o oricum doriţi voi.” Dar asistenţii nu s-au putut gândi la vreun mod de a desăvârşi sarcina cerută. Ei fuseseră crescuţi cu o dietă mentală complet lipsită de idei.” C.Mason
Nu pot să nu adaug un alt citat din acelaşi articol, care rezumă atât de frumos ideea fundamentală că “copiii se nasc persoane”, precum şi consecinţele sale pentru educaţie:
” Educaţia prin lucruri fizice este susţinută ignorând principiul că lucrurile pot duce doar la mai multe alte lucruri. Acestea nu au nici un impact asupra gândurilor unei persoane, prin urmare nu au nici un efect asupra caracterului sau acţiunilor sale, cu excepţia de a-l învăţa să analizeze sau să facă alte lucruri. Să presupunem că unui băiat i se cere să construiască modele lucrate cu acurateţe din carton sau lemn. Dacă e deja un băiat inteligent şi atent, antrenamentul îl va ajuta să sfârşească tot ceea ce începe. Dar dacă el e un băiat leneş care a fost totuşi instruit, în ciuda tendinţelor sale naturale, atunci tot ceea ce a învăţat îl va ajuta doar la construcţia acelor modele specifice. Lucrul cu mâinile sporeşte bucuria noastră în viaţă şi ne-ar putea ajuta să ne găsim o slujbă, dar acesta nu face nimic pentru a influenţa caracterul unei persoane. De aceea, copiii nu ar trebui să facă numai activităţi artizanale (incluzând sortarea cuburilor şi cilindrilor pe mărime sau aranjarea panourilor colorate), care nu au o anumită valoare practică sau frumuseţe intrinsecă. Un copil este o persoană şi educaţia lui ar trebui să îl facă o persoană mai bună. Ideile care inspiră şi modelează caracterul se găsesc în cărţi, artă şi astfel de lucruri similare. Nu sunt niciodată destui oameni cu caracter puternic şi judecată bună. Din aceste motive şi altele, cred că orice şcoală sau metodă de învăţământ care respinge cunoaşterea în favoarea echipamentului ştiinţific şi exerciţiilor cu mâinile este dezastruoasă, indiferent de cât de satisfăcuţi şi bine-manieraţi par copiii. Cunoaşterea este singura modalitate de a construi un caracter. E singurul lucru care hrăneşte şi susţine mintea.” C.Mason

 Daniela Lunga, editor Editura Prospero