Cartea păsărilor pentru copii, de T.W.Burgess

                                                                        sperietorul sau ciușul galagios CAPITOLUL XLV

 Peter vede doi vânători înfiorători

 

E adevărat, iepurașului Peter îi place iarna, însă e adevărat și că, în acest anotimp, are un trai greu. În primul rând, are mult de mers după hrană, iar asta înseamnă că se expune mai multor pericole. În afara momentelor în care nu are de mâncare și trebuie să fie numai ochi și urechi la primejdii, iepurașul nu iese nici măcar un minut din îndrăgitul Mărăciniș Bătrân, fie zi, fie noapte. Problema e că, în acest anotimp, până și vulpoiul Roșcat găsește greu ceva bun de mâncare. Îi e foame aproape tot timpul și-l pândește întruna pe iepuraș. Cum pe jos e zăpadă, iar prin tufișuri și copaci nu mai sunt frunze deloc, lui Peter îi este greu să se ascundă. Așa că, atunci când pleacă de la locul lui, e cu gândul numai la vulpoi.

Dar sunt și alte viețuitoare de care se teme iepurașul, chiar mai mult, iar unele au pene, și nu blană. Una dintre ele este chiar uliul porumbar, zis și Înfricoșătorul. Nu doar Peter se teme de el. Tuturor prietenilor săi li se zburlesc penele la simplul auz al înfiorătorului nume. Peter nu va uita prea curând momentul când află că Înfricoșătorul se întorsese din Nordul îndepărtat, urmând să-și petreacă iarna pe acele meleaguri. Iepurașul nu mai puse nimic în gură în ziua aceea.

Întâmplările se înșiruiră cam așa: dis-de-dimineață, iepurașul se duse până în Pădurea Verde, în speranța că va găsi ceva de mâncare într-o zonă mlăștinoasă de-acolo. Cum țopăia el, lipa-lipa-lipa!, cu gândul la ceea ce avea să înfulece și cu o ureche ciulită la eventualele primejdii, fu deodată învăluit de o senzație stranie. Ca și când îl păștea un pericol de neocolit, deși nu auzea și nu vedea nimic care să sugereze una ca asta. Un presentiment, atâta tot.

Iepurașul știa însă foarte clar că, în astfel de situații, cel mai bine este mai întâi să te ferești, și abia apoi să verifici. În clipa în care avu acea presimțire ciudată, tocmai trecea pe lângă un buștean gol pe dinăuntru. Până să-și dea seama ce face, pentru că totul se întâmplă într-o clipită, se trezi aruncându-se înăuntrul lui și, chiar în secunda aceea, îi trecu pe la vârful urechilor fâlfâitul tăios al unor aripi de dimensiuni mari. Uliul porumbar, Înfricoșătorul, îl ratase în ultimul moment. Cu inima bubuindu-i nebunește, ca și cum urma să-i sară din piept, Peter scoase, timid, nasul afară, să vadă care era situația.

Uliul porumbar tocmai aterizase pe o buturugă înaltă, la câțiva pași mai încolo de ascunzătoarea lui Peter. Dată fiind spaima care-l încerca, uliul porumbar îi păru iepurașului cea mai mare pasăre pe care îi fusese dat s-o vadă în viața lui. Adevărul nu era totuși aceasta. Uliul porumbar abia dacă-l depășea în dimensiuni pe șorecarul Coadă-roșie, pe care Peter îl cunoștea îndeaproape. Era teribil de arătos însă, nimeni nu putea tăgădui asta.

Spatele lui avea o tentă albăstruie, capul părea de un negru ca tăciunele, iar la coada ochilor avea două dungi albe, perfect conturate. Partea de dedesubt a trupului era marcată frumos prin dungi văluroase de gri și alb. Pe coadă avea patru striații de culoare neagră. Da, era arătos! Dar iepurașul nu-i putea admira frumusețea. Nu-i vedea decât privirea feroce ațintită asupra trunchiului unde-și găsise el scăpare. Peter se cutremură, pe șira spinării îl treceau fiori reci. Era limpede că uliul porumbar nu vădea niciun strop de milă sau de bunătate.

„Sper să fie pe undeva pe-aproape domnul și doamna prepeliță!”

Vezi tu, iepurașul știa că uliul porumbar ar fi preferat oricând un membru al familiei prepeliței, în detrimentul oricărei alte vietăți.

Puțin după aceea, Înfricoșătorul plecă de pe buturuga înaltă. Știa că Peter nu avea să iasă cu una, cu două de acolo. Își luă zborul dintr-odată, iar iepurașul bănui că uliul porumbar se îndrepta către cotețul cu găini al fermierului Brown.

Vezi tu, dintre toate păsările de pradă, uliul porumbar e, de departe, cel mai îndrăzneț. N-ar fi avut nicio problemă să fure o găină chiar de sub nasul fermierului. Nu degeaba are reputația pe care o are: la simpla bănuială că acesta ar putea fi prin apropiere, toate înaripatele și animalele cu blană tremură de groază. E iute ca vântul și puțini îi scapă, nu are milă și ucide de dragul de-a ucide. În privința aceasta, se aseamănă cu nevăstuica Umbra. Micuții locuitori ai Pădurii Verzi și ai Luncilor Verzi pot să-i înțeleagă pe cei care ucid pentru a se hrăni, dar sunt neiertători cu aceia care ucid pur și simplu. De aceea uliul porumbar nu avea nici măcar un prieten.

Peter rămase ascuns toată ziua în bușteanul acela. Nu îndrăzni să se miște de-acolo până ce Umbrele Negre nu coborâră peste Pădurea Verde. Atunci se știu în siguranță, căci uliul porumbar nu vânează decât pe timp de zi. Iepurașul se gândea intens la stomacul lui, fiindu-i foarte, foarte foame.

Dar Peter nu avea să-și umple stomacul prea curând. După doar câțiva pași, liniștea serii fu spulberată de un sunet îngrozitor, venind chiar din spatele lui:

„Bu-hu-hu-bu-hu-huuuu!”

Totul se petrecu pe nebănuite și sunetul fu extrem de puternic, iar iepurașul făcu tot ce-i stătu în putință să n-o ia la fugă, de dragul propriei vieți. Știa a cui era vocea și știa că era absolut necesar să stea complet nemișcat, pentru a scăpa. Așadar, cu inima cât un purice, Peter rămase înțepenit locului, ca și cum ar fi fost paralizat.

Acela era sunetul de atac al buhei americane, Buhuhu, menit să scoată din ascunzătoare orice animăluț speriat sau măcar să-l facă să se miște câtuși de puțin. Peter cunoștea foarte bine acest truc al bufnițoiului. Știa, de asemenea, că în toată Pădurea Verde nimeni nu avea auzul mai fin ca al lui și că, în clipa în care-și lansa strigătul, el își ascuțea auzul, reușind să perceapă până și cel mai slab zgomot scos de o făptură luată prin surprindere de urletul său, în timpul somnului. Foșnetul unei frunze era îndeajuns ca să-l aducă pe Buhuhu, cu aripile-i întinse și tăcute, în locul cu pricina, unde, cu ochi galbeni și fioroși, scruta întunericul și-și găsea victima.

Peter stătu țintuit locului, temător să nu-i audă bufnițoiul bătăile inimii. Strigătul lui tulbură apoi liniștea nopții pentru a doua oară, iar Peter abia se abținu, și de această dată, să nu sară de la locul lui. Izbuti și acum, iar după câteva minute, timp în care se tot uită la o buturugă curios de înaltă, întrebându-se unde era Buhuhu, partea mai înaltă a buturugii păru să se desprindă: o pasăre uriașă, cu aripi late, își luă zborul, fără să facă nici cel mai mic zgomot, pierzându-se în noapte precum o umbră plutitoare. Era chiar Buhuhu. Țeapăn și nemișcat, cum stătuse el pe bușteanul acela înalt, bufnițoiul păruse una cu lemnul. Peter mai așteptă câteva clipe până să prindă curaj să se miște. Până la urmă, auzi strigătul lui Buhuhu undeva departe, în Pădurea Verde, și-și dădu seama că putea să se gândească iarăși, liniștit, la stomacul lui gol.

Iarna târziu, când Pădurea Verde încă mai era acoperită de zăpadă și Pârâul Surâzător încă mai era înghețat, Peter făcu o descoperire surprinzătoare. Aflat prin niște cotloane mai îndepărtate ale Pădurii Verzi, iepurașul își aminti că prin locurile acelea se găsea un cuib abandonat, care-i aparținuse șorecarului Coadă-Roșie. Din pură curiozitate, Peter se duse numaidecât până acolo, să arunce o privire asupra lui. Închipuie-ți ce spaimă trase când văzu, deodată, o pasăre apropiindu-se ca din senin și planând chiar deasupra acelui loc. Lui Peter îi stătu inima în loc. O văzuse pe doamna buhă sau, cel puțin, așa i se păru.

Bineînțeles că Peter știu cum să procedeze: se opri brusc și avu grijă să nu facă nici cea mai mică mișcare și să nu scoată nici cel mai mic sunet. Buhuhu își făcu, și el, de îndată apariția, poposind într-un copac din apropiere. Peter îl văzuse de nenumărate ori, dar întotdeauna sub forma unei umbre maiestuoase alunecând prin noapte. Acum îl vedea pentru prima dată clar. În poziția dreaptă pe care o adoptase, părea că era la fel de mare ca uliul porumbar, dar cu un trup mai voluminos. Peter nici nu bănuia că volumul corpului se datora îndeosebi penelor umflate care-i acopereau trupul. Asemenea Sperietorului, vărul său mai mic, Buhuhu părea să nu aibă gât deloc. Ziceai că are capul lipit direct de trup. De-o parte și de alta a capului, doi zulufi de pene ieșeau în evidență, semănând mai degrabă cu o pereche de urechi sau de coarne. Ciocul lui era încovoiat și ascuțit. Bufnițoiul era acoperit în totalitate de pene roșcat-maronii, cu mici pete și însemne negre, iar pe gât avea o porțiune cu pene albe. Picioarele acestuia erau, și ele, acoperite cu pene, până în vârf, unde se vedeau clar niște gheare încovoiate și puternice.

Dar Peter era concentrat îndeosebi asupra ochilor lui mari, galbeni și necruțători. Mereu își închipuise că Buhuhu putea să vadă doar pe înserate sau la lumina lunii, dar acum avea impresia, și pe bună dreptate, că acesta se descurca fără probleme chiar și la lumina zilei.

Peter rămase o vreme locului, neclintit. Nu îndrăznea să facă nicio mișcare. După ce își reveni din sperietură, se întrebă ce făceau Buhuhu și doamna buhă în preajma acelui cuib. Iepurașul era nespus de curios, voia să afle cu orice preț. Curând după aceasta, Buhuhu își luă zborul. Cu foarte mare precauție, ca să nu-i atragă atenția doamnei buhă, Peter se îndepărtă, tiptil-tiptil, pe drumul pe care și venise. Când se simți oarecum ferit de primejdie, o luă la goană cât îl ținură picioarele. Voia să se îndepărteze degrabă de locul acela și să găsească pe cineva care ar fi putut să-i răspundă la întrebări.

Se întâlni numaidecât cu vărul său, Țopăilă, căruia îi povesti dintr-o răsuflare tot ce văzuse puțin mai devreme. Țopăilă îl ascultă până ce termină tot ce avea de spus.

„Sfatul meu e să stai departe de partea aceea din Pădurea Verde, vere. Din câte-mi povestești tu aici, îmi pare că Buhuhu și doamna buhă își pregătesc cuibul.”

„Cuibul?!, exclamă Peter. Cuibul, zici? Dar cum vine asta? Mai e o lună până la primăvară!”

„Da, ai auzit bine, își pregătesc cuibul, repetă Țopăilă, pe un ton mai degrabă îmbufnat, pentru că, vezi tu, nu prea suporta să-i fie puse vorbele la îndoială. Buhuhu nu așteaptă venirea primăverii. El și doamna buhă sunt de părere că e bine să-ți orânduiești treburile mai din timp. Așa că iarna se apucă și caută un cuib vechi rămas de la șoimul Coadă-Roșie ori de la cioroiul Negricios sau vreo scorbură de-a veverițoiului Palavragiu, pentru că nu le stă lor gândul la a-și face singuri casa. Apoi, doamna buhă își depunde ouăle câtă vreme mai e încă zăpadă și îngheț. Nu știu să-ți explic cum de nu le mor puii de frig după ce ies din găoace. Dar nu mor. Îmi pare rău să aud că Buhuhu și doamna buhă au ales să-și depună ouăle aici. Acestea sunt vești proaste pentru o grămadă de animăluțe și păsărele. Eu mă voi ține cât mai departe de locul acela și te sfătuiesc și pe tine să faci la fel.”

Peter încuviință, apoi se îndreptă spre Mărăcinișul Bătrân, să-și facă ordine în gânduri. Aflând că începuse sezonul de clocit al noului an, Peter se pomeni gândindu-se la sosirea dulcii doamne Primăvară și la întoarcerea multora dintre prietenii lui înaripați, care plecaseră înspre Sudul îndepărtat cu multă vreme în urmă. I se făcu un dor de nedescris să-i audă pe Ospitalier, pe Fermecător și pe Prietenos și-l cuprinse un dor și mai mare după un taifas amical cu pănțărușa Jenny. În anul care trecuse, învățase foarte multe despre vecinii lui înaripați, dar mai erau o grămadă de lucruri pe care-și dorea să le afle, lucruri pe care doar Jenny putea să i le explice. De-abia începea să înțeleagă că nu există nimeni care să știe tot ce e de știut, mai ales când vine vorba despre păsări. Și nici nu va exista cineva vreodată.

Cartea păsărilor pentru copii, de T.W.Burgess
 Cartea pasarilor pentru copii, de T.W.Burgess
cartea-pasarilor-pentru-copii-editura-prospero

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *